Mă-ngână cântul unei dulci evlavii,
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?
Puterea nopţii blând însenina-vei
Cu ochii mari şi purtători de pace?
Resai din umbra vremilor încoace
Ca să te văd venind ... ca-n vis, aşa vii!
Cobori încet... aproape, mai aproape,
Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,
A ta iubire c'um suspin arat-o,
Cu geana ta m-antinge pe pleope
Să simt fiorii stringerii în braţe,
Pe veci perduto, vecinic adorato! (M.Eminescu)
da...iubirea...
RăspundețiȘtergereTrebuie sa marturisesc, desi, pe cate un blog am mai spus cate ceva. Eminescu face parte dintre putinii poeti a caror poezie o simt cu adevarat. Ceea ce e mare lucru fiindca eu am fost intotdeauna inclinata catre literatura in proza. :)
RăspundețiȘtergereFrumoasa aducerea aminte!
Seara frumoasa, draga mea!