marți, 15 ianuarie 2013

Când însuşi glasul

Când însuşi glasul gândurilor tace,
Mă-ngână cântul unei dulci evlavii,
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopţii blând însenina-vei
Cu ochii mari şi purtători de pace?
Resai din umbra vremilor încoace
Ca să te văd venind ... ca-n vis, aşa vii!

Cobori încet... aproape, mai aproape,
Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,
A ta iubire c'um suspin arat-o,

Cu geana ta m-antinge pe pleope
Să simt fiorii stringerii în braţe,
Pe veci perduto, vecinic adorato!  (M.Eminescu)

 

3 comentarii:

  1. Trebuie sa marturisesc, desi, pe cate un blog am mai spus cate ceva. Eminescu face parte dintre putinii poeti a caror poezie o simt cu adevarat. Ceea ce e mare lucru fiindca eu am fost intotdeauna inclinata catre literatura in proza. :)
    Frumoasa aducerea aminte!
    Seara frumoasa, draga mea!

    RăspundețiȘtergere