Cea mai cunoscută icoană a Sfintei Treimi este cea realizată de Andrei Rubliov - sau Sfântul Andrei Iconograful - călugăr şi
pictor de icoane rus, din secolul al XV-lea. În 1988 Biserica Ortodoxă
Rusă l-a canonizat, iar sărbătoarea sa a fost fixată pe 29 ianuarie şi
pe 4 iulie.
Prin urmare, noi credem într-un singur Dumnezeu, într-un singur
principiu, fără de început, necreat, nenăscut, nepieritor şi nemuritor,
veşnic, infinit, necircumscris, nemărginit, infinit de puternic, simplu,
necompus, necorporal, nestricăcios, impasibil, imuabil, neprefăcut,
nevăzut, izvorul bunătăţii şi al dreptãţii, lumină spirituală,
inaccesibil; putere, care nu se poate cunoaşte cu nici o măsură, ci se
măsoară numai cu propria ei voinţă. Căci poate pe toate câte le
voieşte. Creeazã toate fãpturile, vãzute şi nevãzute, le ţine şi le
conservă pe toate, poartă grijă de toate, le stăpâneşte pe toate, le
conduce şi împărăţeşte peste ele în o împărăţie fără de sfârşit şi
nemuritoare fără să aibă potrivnic, pe toate le umple şi nu este cuprins
de nimic, ba mai mult, ea cuprinde universul, îl ţine şi îl domină.
Străbate toate fiinţele fără să se întineze, este mai presus de toate,
este în afară de orice fiinţă, pentru că este suprafiinţială, mai presus
de cele ce sunt, mai presus de Dumnezeire, mai presus de bine, mai
presus de desăvârşire. Ea delimiteazã toate începătoriile şi toate
cetele şi stă mai presus de orice începãtorie şi ceatã, este mai presus
de fiinţă, de viaţă, de cuvânt, de idee. Este însăşi lumina, însăşi
bunãtatea, însăşi viaţa, însăşi fiinţa, pentru cã nu are existenţa sau
ceva din cele ce sunt de la altcineva. El este izvorul existenţei pentru
cele care există, al vieţii pentru cei vii, al raţiunii pentru cei care
participă la raţiune şi pentru toţi cauza bunătăţilor.Cunoaşte toate
înainte de facerea lor.
Credem într-o singură fiinţă, într-o singură Dumnezeire,
într-o singură putere, într-o singură voinţă, într-o singură activitate,
într-un singur principiu, într-o singură stăpânire, într-o singură
domnie, într-o singură împărăţie, cunoscută în trei ipostase
desăvârşite, dar adoratã într-o singurã închinăciune, mărturisitã şi
adorată de toată făptura raţională. Ipostasele sunt unite fără să se
amestece şi despărţite fără să se despartă, lucru care pare şi absurd.
Credem în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh, în care ne-am şi
botezat. Căci astfel a poruncit Domnul apostolilor să boteze,
zicând: "Botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh" (Matei 28, 19)
Credem într-unul Tatăl, principiul şi cauza tuturora; nu
s-a născut din cineva; singurul care există necauzat şi nenăscut; este
făcătorul tuturora. Este prin fire Tatăl singurului Unuia-Născut, Fiul
Său, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi
purcedătorul prea Sfântului Duh.
Credem şi într-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Domnul nostru Iisus hristos,
care s-a născut din Tatăl înainte de toţi vecii, lumină din lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deofiinţă cu
Tatăl, prin care toate s-au făcut. Când spunem că Fiul este mai înainte
de toţi vecii, arătăm că naşterea Lui este în afară de timp şi fără de
început. Căci Fiul lui Dumnezeu, "strălucirea slavei, chipul
ipostasei Tatălui" , înţelepciunea şi puterea cea vie , Cuvântul lui cel
enipostatic, icoana substanţială, desăvârşită şi vie a
nevăzutului Dumnezeu , nu a fost adus din neexistenţă la existenţă, ci a
fost totdeauna împreună cu Tatăl şi în Tatăl, născut din el din
veşnicie şi fără de început. Căci n-a fost cândva Tatăl, când n-a fost
Fiul, ci odată cu Tatăl şi Fiul, care s-a născut din El. Căci Dumnezeu
nu s-ar putea numi Tată, fără de Fiu. Iar dacă ar fi fără să aibă Fiu,
n-ar fi Tată. Şi dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă
Tată, nefiind înainte de aceasta Tată, şi astfel s-a schimbat din a nu
fi Tată în a deveni Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie. Căci este
cu neputinţă să spunem că Dumnezeu este lipsit de facultatea firească
de a naşte. Iar facultatea de a naşte constă în a naşte din El, adică
din propria Sa fiinţă ceva asemenea cu El după fire. Este însă
necucernic să spunem cu privire la naşterea Fiului că a mijlocit
oarecare vreme şi că existenţa Fiului este posterioară existenţei
Tatălui. Deoarece spunem că naşterea Fiului este din El, adică din
natura Tatălui. Iar dacă admitem că Fiul nu coexistă dintru început cu
Tatăl, din care este născut, atunci introducem o schimbare în ipostasa
Tatălui, anume că nefiind dintru început Tată a devenit pe urmă Tată. În
adevăr, chiar dacă lumea s-a făcut pe urmă, totuşi nu s-a făcut din
fiinţa lui Dumnezeu. Ea a fost adusă, prin voinţa şi prin puterea Lui,
de la neexistenţă la existenţă; dar prin aceasta nu urmează o schimbare a
firii lui Dumnezeu. Naşterea este actul prin care se scoate din fiinţa
celui care naşte cel ce se naşte asemenea cu el dupã fiinţă. Zidirea şi
crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zideşte şi se
creează nu provine din fiinţa celui care zideşte şi creează, ci este cu
totul deosebit de el.
De asemenea, credem şi în unul Sfântul Duh, Domnul şi
făcătorul de viaţă, care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul,
împreună închinat şi slăvit cu Tatãl şi cu Fiul, ca fiind de aceeaşi
fiinţă şi coetern. Credem în Duhul cel din Dumnezeu, cel drept, cel
conducător, izvorul înţelepciunii, al vieţii şi al sfinţeniei. El este
şi se numeşte Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul; nezidit,
desăvârşit, creator, atotstăpânitor, atoatelucrător, atotputernic,
nemărginit în purtare; El stăpâneşte întreaga zidire, dar nu este
stăpânit; îndumnezeieşte, dar nu se îndumnezeieşte; desăvârșeşte, dar nu
se desăvârșeşte; împărtăşeşte dar nu se împărtăşeşte; sfinţeşte,
dar nu se sfinţeşte; mângâietor, deoarece primeşte rugăciunile
tuturor; în toate asemenea Tatălui şi Fiului; purces din Tatăl şi dat
prin Fiul, este primit de toată zidirea. Zideşte prin El însuşi, dă
fiinţă universului, sfinţeşte şi ţine.
Enipostatic, există în propria lui ipostasă, nedespărţit şi
neseparat de Tatăl şi Fiul, având toate câte are Tatăl şi Fiul afară de
nenaştere şi naştere. Tatăl este necauzat şi nenãscut, căci nu este din
cineva: El îşi are existenţa de la El însuşi şi nici nu are de la altul
ceva din ceea ce are, ba, mai mult, El este în chip firesc principiul şi
cauza modului de existenţă a tuturor. Fiul este din Tatăl prin naştere.
Duhul Sfânt şi El este din Tatăl, dar nu prin naştere, ci prin
purcedere. Noi cunoaştem că există deosebire între naştere şi
purcedere, dar care este felul deosebirii nu ştim deloc. Naşterea Fiului
din Tatăl şi purcederea Sfântului Duh sunt simultane. Aşadar, toate
câte le are Fiul şi Duhul, le are de la Tatăl, şi însăşi existenţa. Dacă
nu este Tatãl nu este nici Fiul şi nici Duhul. Şi dacă Tatăl nu are
ceva, nu are nici Fiul, nici Duhul. Şi din cauza Tatălui, adică din
cauză că există Tatăl, există şi Fiul şi Duhul. Şi din cauza Tatălui, şi
Fiul şi Duhul au pe toate câte le au, adică din pricină că Tatăl le are
pe acestea, afară de nenaştere, de naştere şi de purcedere. Căci cele
trei sfinte ipostase se deosebesc unele de altele numai în aceste
însuşiri ipostatice. Ele nu se deosebesc prin fiinţă, ci se deosebesc
fără despărţire prin caracteristica propriei ipostase.
Spunem că fiecare din cele trei ipostase are o ipostasă
desăvârşită, ca să nu admitem o fire compusă desăvârşită din trei
ipostase nedesăvârşite, ci o singură fiinţă, în trei ipostase
desăvârşite, simplă, mai presus de desăvârşire şi mai înainte de
desăvârşire. Căci tot ceea ce este format din lucruri nedesăvârşite este
negreşit compus. Dar din ipostase desăvârşite este cu neputinţă să avem
ceva compus. Pentru aceea nici nu spunem că specia este din ipostase,
ci în ipostase. Spunem că sunt nedesăvârşite acelea care nu păstrează
specia lucrului săvârşit din ele. Piatra, lemnul şi fierul fiecare în
sine, potrivit naturii lor proprii, sunt desăvârşite; dar raportate la
clădirea făcutã din ele, fiecare este nedesăvârşită, căci nu este
fiecare din ele în sine clădire.
Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu